Dezmățul unei generații ținute în lănțișoare de aur


Practic, în ziua de azi poți să îți satisfaci orice curiozitate cu un simplu search. De la țâțele lui Scarlett Johansson, până la motivele izbucnirii primului război mondial. O imensă bază de date cu tot felul de informații ne stă la dispoziție douăzeci și patru din douăzeci și patru. Și totuși, văd din ce în ce mai mulți oameni confuzi, care nu știu cum trebuie să se comporte, care își caută sensul vieții în citatele motivaționale ale altora. Fete care plâng și țipă că s-au săturat de relații, băieți care se masturbează suferind în fața monitorului în care cineva face ce ar vrea să facă ei: „ de ce nu sunt eu acolo, de ce căcatul ăla poate să fie atât de norocos”?
Depresia a devenit nu doar o problemă la nivel mondial, ci și o unealtă prin care se caută atenție. Doar că Gicu nu caută atenție, Gicu pur și simplu nu știe dacă e depresiv, vrea să fie depresiv sau vrea să folosească cumva depresia pentru a face sex. Fusese crescut într-o familie în care religia era talpa de temelie a viitorului, însă el nu reușise să se asocieze cu doctrina așa că a decis să plece de acasă și să lase consecințele propriilor acțiuni să îi definească viitorul.
Evident, prin asta mă refer la faptul că a plecat în alt oraș în perioada liceului. Acolo și-a dat seama că poate să se inventeze și reinventeze cum vrea, că poate să își construiască oricâte personalități are chef, și cam asta a făcut vreo trei ani. După trei ani deja au început să îi meargă lucrurile prost, iubirea vieții lui se futuse cu altul și mai apoi i-a dat papucii, toate tipele care îl orbitau până atunci păreseau acum încet orbita și nu se contura nicio speranță la orizont, atunci a realizat că și acolo se formase o familie. Una care începea să îl cunoască și să îl modeleze așa că a decis să plece iar, evident, pentru facultate, în alt oraș. Dar Gicu nu a reușit să își mai părăsească familia, s-a sinucis cu un pumn de analgezice și antidepresive, încă contemplând rolul depresiei în viața lui.

uneori

Secundele tale deveneau minute,
minutele deveneau calea mea spre asceză
iar prin tine mi-am descoperit drumurile
duceau spre negura nepăsării tale,
provocai furtuni de sentimnte
sentimente pline de neputință care,
mă duceau din nou la început
un început la fel de sumbru, un început uitat de tine;
acolo lucirile privirii tale erau felinare ale labirintului de tine conceput
dar a apărut soarele, și lumina s-a întunecat pentru mine
iar tu ai dispărut în nepăsare.

dacă nu seduci se după

Era un amestec ciudat de chimicale
îmi pierdeam realitatea
scufundat în dopamină
și picuri de norepinefrină ce
îmi suprasaturau cortexul cingular
neuroimagistica dragostei
îți surprindea imaginea și mi-o tipărea în hipofiză
făcându-mă euforic
lăsându-mă dornic
încă o doză de oxitocină
încă o noapte febrilă începută stângace
simbol al universului nostru
neterminat
nedescoperit
amorțit în frică
abandonat în regret