Dezmățul unei generații ținute în lănțișoare de aur


Practic, în ziua de azi poți să îți satisfaci orice curiozitate cu un simplu search. De la țâțele lui Scarlett Johansson, până la motivele izbucnirii primului război mondial. O imensă bază de date cu tot felul de informații ne stă la dispoziție douăzeci și patru din douăzeci și patru. Și totuși, văd din ce în ce mai mulți oameni confuzi, care nu știu cum trebuie să se comporte, care își caută sensul vieții în citatele motivaționale ale altora. Fete care plâng și țipă că s-au săturat de relații, băieți care se masturbează suferind în fața monitorului în care cineva face ce ar vrea să facă ei: „ de ce nu sunt eu acolo, de ce căcatul ăla poate să fie atât de norocos”?
Depresia a devenit nu doar o problemă la nivel mondial, ci și o unealtă prin care se caută atenție. Doar că Gicu nu caută atenție, Gicu pur și simplu nu știe dacă e depresiv, vrea să fie depresiv sau vrea să folosească cumva depresia pentru a face sex. Fusese crescut într-o familie în care religia era talpa de temelie a viitorului, însă el nu reușise să se asocieze cu doctrina așa că a decis să plece de acasă și să lase consecințele propriilor acțiuni să îi definească viitorul.
Evident, prin asta mă refer la faptul că a plecat în alt oraș în perioada liceului. Acolo și-a dat seama că poate să se inventeze și reinventeze cum vrea, că poate să își construiască oricâte personalități are chef, și cam asta a făcut vreo trei ani. După trei ani deja au început să îi meargă lucrurile prost, iubirea vieții lui se futuse cu altul și mai apoi i-a dat papucii, toate tipele care îl orbitau până atunci păreseau acum încet orbita și nu se contura nicio speranță la orizont, atunci a realizat că și acolo se formase o familie. Una care începea să îl cunoască și să îl modeleze așa că a decis să plece iar, evident, pentru facultate, în alt oraș. Dar Gicu nu a reușit să își mai părăsească familia, s-a sinucis cu un pumn de analgezice și antidepresive, încă contemplând rolul depresiei în viața lui.