damn it!

E așa trist când conștientizezi că ești pe cale să faci aceeași greșeală pe care ai făcut-o în trecut și care ți-a cauzat atâtea probleme dar, totuși, nu te poți opri. Nu te poți opri pentru că îți provoacă atâtea sentimente plăcute, îți trezește pcterodactili în stomac și nu te poți gândi în acele momente la consecințe. Sunt ciudați oamenii, tind mereu să asocieze un moment din trecut cu o amintire plăcută sau neplăcută în funcție de cum a decurs sfărșitul acelui moment, nu de tot ceea ce s-a întâmplat în tot parcursul acesteia. Îmi frică practic să îmi asum responsabilitatea. E parcă mult mai ușor să analizez și să critic acțiunile unora la rece, când vine vorba de mine, mă blochez, parcă tot ceea ce gândeam înainte dispare, devin tot ceea ce urăsc.
 Cred că toate astea vin de la faptul că noi vrem mereu totul. Vrem aia și aia și aia dar nu ne gândim că pentru a obține ceva, de obicei, trebuie să renunți la ceva; și nu renunțăm, și stricăm tot, și spunem că există destin și că e mereu împotriva noastră, si devenim din ce în ce mai impocriți..