Degradare.

 Abilitatea unor oameni de a se eschiva după ce au făcut ceva odios îmi provoacă greaţă, o greaţă malignă. Dacă stau şi meditez puţin, ei dau dovadă de o iscusinţă veritabilă, e chiar un lucru bun, înseamnă că sunt capabili să facă faţă situaţiilor limită sunt.. oameni moderni. Totodată, nu înţeleg de ce se încurajează această înclinaţie înspre a evita consecinţele, de ce brusc, nimeni nu vrea să îşi asume responsabilitatea pentru o acţiune din moment ce acesta are consecinţe dezagreabile, o fi o chestie de principiu?
  Un istoric grec spunea că omenirea are 4 vârste(aur, argint, bronz şi fier), adică susţinea sus şi tare că lumea e ceva care se degradează în timp şi la un moment se autodistruge, cred că se poate aplica şi pentru oameni acelaşi lucru. E aşa de prost gust să îţi asumi faptele bune şi să le negi pe cele rele. Cum ar fi ca la un moment dat toţi să fim aşa? Am trăi într-o ipocrizie totală unde încrederea ar deveni un subiect tabu, ce noroc avem că mai există şi alţi oameni, oameni timizi, oameni cu principii morale solide şi corecte. Bine, nu cred că există o definiţie general valabilă pentru corectitudine, dar, corect referinu-mă strict la acest subiect. Cred că şi în mitologia tibetană avem perfecţiunea începuturilor urmată de o degenerare progresivă, ireversibilă. E dubios faptul că oamenii conştientizează în mică sau mare măsură acest fapt, dar, parese că suntem construiţi astfel încât să nu ne pese de anumite aspecte.
  Revenind, e oarecum evident că oamenii mint, înşeală din motive personale sau de amorul artei, e aşa o chestie de epidermă, cum îmi place mie să spun. Dar ceea ce nu înţeleg este, de ce tocmai noi, aşteptăm de la alţii perfecţiunea, de ce noi vrem să nu fim înşelaţi, să nu fim minţiţi ? Oare suntem atât de egoişti? Sau pur şi simplu e ceva ce nu putem înţelege, pentru că nu poţi înţelege întregul mecanism de funcţionare al unui sistem atunci când îl analizezi cu un sistem identic, e nevoie de unul superior. Sau e nevoie de ceva superior, în cazul în care există.