Nu e punct și de la capăt.

După ce a reușit să pună temelia unei noi case, Petrișor a început să ridice ziduri. Ridica ziduri și zugrăvea de dimineața până seara, iar în somn îl abordau schițe și machete ale unor camere viitoare, unde voia el să își pună încrederea. Cu mult tact și cu un simț practic absent a reușit să termine, a terminat două camere perfect neuniforme și urâcioase, dar nu existau scurgeri, totul era închis și în siguranță. Construcția arăta frumos din exterior, avea toate utilitățile și în plus era scutită de impozite amoroase. Trecătorii se uitau amuzați, se uitau amuzați pentru că noua casă nu mai avea temelie, se pierduse printre cămăruțele cu încredere și nu mai putea fi găsită.
 Petrișor a observat târziu și nu i-a mai păsat. „Ce rău poate să apară? Casa e acolo”

waste

Să te regăsești în situația de care râdeai e un lucru total aiurea. În momentele alea chiar te gândești că există ceva superior și că acel ceva se amuză copios pe seama ta. Mă trezesc conștientizând absurdul situației în care mă aflu și totuși, parcă, prefer să accept absurditatea, dacă aceasta îmi oferă măcar câteva momente de fericire. Dar fericirea mea nu ar însemna nimic, pentru că fericirea mea nu vine la pachet cu fericirea comună pe care aș vrea atât de mult să o trăiesc. Atunci când cauți un film pe care vrei neapărat să îl vezi și întrebi oamenii de el, cineva îți oferă un alt film, unul mai bun poate, dar îl ignori, pentru că în acel moment vrei ceva ce e bine definit, cam așa sunt majoritatea peinibilităților amoroase.

what do we know?

     Ce enervante sunt momentele în care te simți neputincios. Bine, mai puțin de căcat decât cele în care te simți subapreciat. Deși e cam relativă chestia, oamenii cataloghează alți oameni destul de diferit, și probabil aici apare problema. Deși problemele exterioare le provoacă pe cele interioare, în general, problemele interioare survenite din motive tot interne sunt fucked up. Am urmărit recent un documentar despre fizica cuantică și respectiv percepția fizicii prin metode filosofice. A fost destul de catchy, dar, gândind în afara cutiuței îmi dau seama că e ceva greșit încă de la bază, clar, opinia mea. Adică fiecare își alege la un moment dat o modalitate prin care să perceapă lumea, modalitatea poate fi schimbată prin experiențe sau interacțiuni dinalea mindfuck, care, te fac să te duci acasă, să te bagi în pat și să te gândești la ce dracu s-a întâmplat, sau, ce dracu era în capul tău până atunci. Am un limbaj pe care în mod normal îl urăsc, dar acum am o stare dubioasă. Defapt, partea mai tristă e că nici nu pot defini starea, dacă aș fi capabil să fac asta probabil aș reuși să mă conving, sau să îmi explic totul într-un mod cât se poate de rațional. Au început să mă enerveze polemicile cu privire la înțelegerea completă a omului, a capacităților de gândire și whatnot, și se creează fel de fel de abureli care mai devreme sau mai târziu, sau unele din ele vor fi considerate ca fiind corecte. E aiurea, vedem și în istorie că defapt tot ce omul a considerat ca fiind corect, marile descoperiri care se considerau la vremea respectivă minunate au fost demonstrate mai apoi ca fiind greșite. Dacă facem așa o mică analiză vedem că tot ceea ce facem e să ne afundăm mai tare în mister și nu să descoperim nu știu ce principiu fundamental prin care să putem explica totul, pentru că e impropriu, e impropriu ca noi oamenii să reușim să ne analizăm la așa un nivel, e nevoie de „un ceva” cu cel puțin o unitate mai complex pentru a reuși. Și cum nu prea cred că o să creem un supraom care să ne explice, nu vom reuși niciodată. Și chiar luând în calcul această variantă, chiar de va fi cineva care să ne explice cum merg lucrurile, noi nu vom fi capabili să înțelegem.