- De ce nu ai vrut să îmi spui care era adevăratul motiv pentru care nu ai vrut să ne mai vedem?
- Ti-am mai zis, nu cred că toate explicaţiile pe care tu le aşteptai sau încă le mai aştepţi au vreun sens. Tu crezi că trebuie să ştii tot, consideri că ar f i o mare nedreptate ca cineva să nu îţi facă jocul. Chiar crezi că meriţi aşa ceva?
- Aici nu e vorba de mine, e vorba de tine şi de atitudinea ta de laş pe care o adopţi în ultimul timp. Pentru simplul fapt că eu încă te mai iubesc nu voi înghiţi toate căcaturile pe care le faci.
- Păi atunci întrebarea ta nu mai are nici un sens.
Jo nici nu apucase să gândească replica pe care intenţiona să o folosească. Paşii lui se auzeau din ce în ce mai vag până când totul redeveni doar un întuneric intens amestecat cu aerul închis şi ploaia, care făcea totul aproape insuportabil. În scurt timp el era din nou în mijlocul petrecerii care părea să nu ţină cont de ceea ce se petrecea în fundal. Singura care reuşise să ii capteze atenţia era o blondă cu ochii mari şi maronii, avea aerul acela detaşat, părea să nu ii pese de nimic. Shot-urile incepeau să işi facă efectula asupra lui. Avea o reacţie ciudată la alcool, toată timiditatea care îl copleşea în asemenea momente, acum era doar un vis urât. Gândindu-se cum să se agaţe de ea Jo apăru din noi şi l-a tras afară din cercul vicios care se foramase.
- Uite, eu cred că ar fi mai bine să vii până la mine, să bem o cafea şi să lamurim oarecum lucrurile.
- Da, tocmai ai spulberat cel mai bun lucru care se putea întâmpla în această seară. Deci da.
Tot drumul niciunul dintre ei nu a găsit nici un motiv pentru care să înceapă o conversaţie. El îşi propusese să îi spună ca o iubeşte şi că a greşit prin tot ceea ce a făcut până atunci, până la urmă un make up sex nu strica absolut deloc.
Uşa era aceeaşi, preşul de la intrare se schimbase într-un preş albastru care părea să îşi facă treaba mult mai bine faţă de strămoşul lui. Aceeaşi dezordine a papucilor din holul de la intrare. Canapeaua roşie din sufragerie avea aceleaşi pete şi încă nu se dezintegrase. Bucătăria totuşi arăta mai bine, nu mai erau semne de igrasie, aragazul era schimbat şi nu în ultimul rând masa, cea care încă păstra inscripţiile nesugestive pentru alti ochi avea acum o scrumieră mult mai spaţioasă şi avea desenat o frază care cu ceva timp în urmă stărnea emoţii ciudate.
Jo l-a întrebat dacă preferă să stea în bucătărie, răspunsul fusese unul afirmativ. După ce s-a aşezat într-un final, i-a oferit un Dunhill negru şi au început să se privească, încercau să se analizeze.
- Îmi era dor de locul ăsta.
- Mie îmi era dor de tine, într-un fel. Până la urmă timpul nu le vindecă pe toate.
- Tu eşti ciudată, la tine nu se aplică astfel de chestii. Ştii orice am face până la urmă tot în acest punct ajungem.
- Da, poate inseamnă că suntem condamnaţi să avem o relaţie care are o anumită periodicitate.
- Wow, ar trebui să zici chestii sumbre, dată fiind meseria pe care o ai acum. Deci, încă mă mai iubeşti precum spui?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu