Naivitate 0.1

Eram intr-o noapte in camera mea infectă, unde acum probabil sunt depozitate aparate electronice stricate și încercam să nu mă plictisesc socializând fără rost, cât mai mult cu putință. La 16 ani eşti atras de lucruri pe care acum tinzi să le ignori sau le ignori în totalitate fără un motiv concret  şi meditezi asupra unor aspecte ale vieţii cotidiene care treptat devin ignorate, te trezeşti brusc că nu le mai acorzi atenţie. Caloriferul ascuns în stânga patului alcătuit din resturi de saltele legte între ele sistematic şi acoperite cu un cearşaf dădea suficientă căldură cât să ţină o muscă înafara unui şoc hipotermic. Îmi era frig. Şi această percepţie începusem să o adopt ca şi stare de spirit. Mă trezeam uneori holbându-mă în bucata uriaşă de oglindă fisurată ce se adăpostea deasupra mesei pe care o foloseam ca şi birou, şi nu înţelegeam de ce petele de murdărie erau vizibile doar în semiîntuneric. C tocmai îmi scrisese fără introducere: "friends don't really kiss..." înţelegeam teoretic la ce se referea, doar că nu înţelegeam de ce tocmai acum. Am evitat să răspund, ştiam că oamenii au prostul obicei de a se gândi la propriile fapte abia după ce acestea sunt consumate, atunci când sunt în intimitatea lor şi se pot gândi nestingheriţi de orice privire. M-a cuprins un sentiment de teamă, simţeam cum un gol imens mă înconjoară şi tot ceea ce consideram important îşi pierdea semnificaţia. 
- Ai vrea să îţi spun că înţeleg? Uite că nu pot să înţeleg. Cum aş putea înţelege? 
- Nu reacţiona aşa, e vina mea, mă comport ca un copil în ultimul timp. Când văd că totul e frumos, că totul merge bine mă panichez şi stric tot. Îi rănesc pe cei ce mă fac fericită, poate e mai bine să te ţin departe de mine.
- Serios? Tu nu înţelegi că eu vreau să fiu alături de tine, chiar şi atunci când devii brusc inabordabilă şi încerci să ma faci să nu mai vreau să ne vedem niciodată? După tot ce s-a întâmplat cu S, credeam că totul poate devini posibil, credeam că vom deveni mai apropiaţi ca niciodată. Cum crezi că mă simt eu acum, când îi simt privirile pline de dispreţ în fiecare zi pe holurile liceului? Mă simt blamat, şi mă simt vinovat, dar am crezut şi încă cred că e nevoie de sacrificii pentru a obţine ceea ce vrei.
- Nu mai e vorba de S, dar indirect, tot ce s-a întâmplat mă bântuie, dacă se va întâmpla la fel şi cu noi?
- De ce să mai mâncăm dacă oricum ne va fi foame după?  De ce să nu ne sinucidem dacă tot murim la un moment dat? Eşti culmea, unde am ajunge cu mentalitatea asta nihilistă?
- Îmi pare rău, nu am vrut să te răscolesc aşa. Ţi-am zis că eu stric mereu totul...
- Hai să lăsăm conversaţia asta pentru mâine, atunci vom fi, poate, amândoi capabili să discutăm.
- Tu crezi că aş putea să te privesc în ochi şi să îţi spun că e mai bine să te las singur? 
Am început apoi să vorbim tot felul de lucruri, care nu mai erau triste, atmosfera, deşi una virtuală devenea caldă. Parcă eram din nou pe banca pustie dintre copacii de unde cădeau mereu păianjeni verzi şi vorbeam de parcă am fi fost numai noi în acel univers, unde ea obişnuia să se joace cu părul meu, iar eu mă simţeam pierdut în braţele sale. Unde un simplu şi nevinovat sărut, devenea o plăcere atât de pură încât ne simţeam corpurile tremurând atunci când ne apropiam buzele; îmbrăţişându-ne obişnuiam să purtăm interminabile dialoguri mintale, privindu-ne arareori în ochi şi zâmbind, înţelegeam parcă tot ceea ce vorbisem fără cuvinte. Timpul trecea atât de repede încât noaptea ce ne cuprindea pe aceeaşi bancă părea ireală, iar noi plecam ţinându-ne de mână, cuprinşi de aceleaşi sentimente puerile căutând cel mai lung drum către casa ta, unde,  totul redevenea clar... străzile întunecate pe care le strâbâteam acum singur îmi păreau groteşti şi îmi provocau teamă..
     Obişnuiam să ne plimbăm în fiecare zi după cursuri şi de fiecare dată ne opream într-un loc pe care îl consideram izolat, un loc unde puteai asculta în pace zumzetul toamnei care străbătea oraşul. Uneori, când ploua, căutam câte un bloc cu 10 etaje în apropiere şi sunam la toate numerele până deschidea cineva, pentru ca mai apoi să urmcăm până găseam un semibalcon liber de unde să privim cum plouă chiar şi ore în şir. Într-un astfel de bloc, la etajul 9, printre cutii pline cu piese pline de mobilier vechi, am petrecut ultimele noastre 2 ore împreună, 2 ore urmate de o ceaţă densă şi întuneric profund...